Este seara tarzie de vara. Vin de la bunica mea. In goana masinii privesc campul de langa sosea. Privirea imi este atrasa de o combina care se afla la munca la treierat graul. Am oprit langa marginea drumului, privind vrajit cum cad paiele din spatele combinei si cum vantul usor de seara le spulbera incetisor pe cele mai usoare.
Astept sa ajunga la capat de rand. Parca imi era cunoscuta figura omului de la volanul masinii. Este nea Ion. Obosit si cu caciula data pe ceafa, ma saluta. Ne dam mana si parca mana lui aspra si batucita de munca ma arde. Stam de vorba jos pe miriste si din nou, parca ceva imi plange in suflet.
Privesc la omul din fata mea si amintirile si lacrimile dau navala in toata fiinta mea. Imi aduc aminte cand eram copil neastamparat, cand alergam prin gradina dupa mere si caise, cand Bunica striga dupa mine sa nu ies descult din casa, sa nu racesc. Imi este dor sa mai fiu dojenit de Bunica, imi este dor sa mai fiu mic si sa fiu alintat.
Simt cum pamantul este trist. Asa imi spune si nea Ion : ” Pamantul asta este trist. Toata vara l-am muncit si Dumnezeu a trimis ploile astea si cu nimic nu m-am ales.” Tacut, isi scoate o tigara, si o pune intre buzele arse de sete. Scoate o sticla de vin si ma imbie si pe mine. Cu toate ca sunt cu masina, nu pot sa rezist impulsului de a lua o gura, sa vad ce fel de vin este. Este rece si bun. Are o aroma deosebita si simt cum toata dulceata lui ma imbata. Uit de toate necazurile si ma intind la vorba cu nea Ion. Nu se lasa mult rugat si mi se destainuie :
” Ehe, ne-am facut rai de-aia nici pamantul nici Dumnezeu nu ne mai suporta. Inainte vreme, oamenii cinsteau pamantul. Il cantau in suflet si in doine si la sfarsitul vietii se duceau cu inima impacata la pieptul lui. Acum toti cauta sa il vanda si sa scoata bani de pe urma lui. Nu vin la munca campului cu sufletul, nu vin sa-l munceasca cu inima, nu vin sa-l asculte. Sa stii ca pamantul iti spune ce sa sameni si cand sa culegi. Trebuie doar sa-l asculti. Trebuie sa vii cu inima deschisa catre el si el iti va spune tot. Acum am pus grau..la anul, daca mai sunt sanatos, o sa pun porumb…cum vrea bunul Dumnezeu. ”
Nu pot sa-l mai ascult. Mi-au dat lacrimile si incet s-au pornit sa curga pe obraji. Cu mana aspra si batucita, nea Ion imi sterge lacrimile. Sunt impresionat de cata bunatate este in acest OM. Un taran cu 8 clase ma invata taina pamantului. Stau si il ascult cum imi povesteste de stramosii lui, cum ascultau pamantul si nu faceau nimic pana cand Dumnezeu nu le dadea semn ca poate sa iasa la munca. Ma doare sufletul si simt cum pamantul plange prin ochii mei. Isi striga durerea de a-l fi uitat si vandut pe un pumn de arginti.
Nea Ion ma ia la pieptul lui. Miroase a paie si a grau. Miroase a pamant reavan si intr-o clipa simt cum energia pamantului urca prin mine si ma face sa plutesc. Este asa de bine. Acum inteleg de ce Bunica imi spunea ” Iubeste pamantul asta ca din el ne-am nascut. Nu vorbi de rau pamantul. Oamenii sunt rai, dar pamantul stie sa ii aleaga pe cei buni de cei rai.”
Mai iau o gura de vin. Cu toate ca sticla sta pe pamantul fierbinte, vinul este inca rece. Nea Ion mai aprinde o tigara si incepe sa povesteasca : „Eram copil in timpul razboiului. Mi-aduc aminte cum nemtii si apoi rusii au facut prapad in sat. Ne-au impuscat animalele si i-au amenintat cu moartea pe ai mei. Sora mea a fugit in porumb ca sa nu-si bata joc de ea soldatii. O fost un rus care i-a pus pistolul la cap lui tata si i-a zis ca daca nu o cheama pe sor-mea il impusca….noroc de un comandant care i-a spus sa ne lase in pace si chiar mi-a dat o bucatica de ciocolata. Au fost vremuri grele, dar de pamantul asta nu ne-am dezis. El ne-a fost casa, masa si mormant. L-am cinstit si el ne-a tinut strans la pieptul lui.”
Privesc lanurile de grau. Galbene ca aurul. Ma ridic si merg prin lanuri. Imi las mana mangaiata de spicele aspre de grau. Totul este aspru in lumea taranului roman. De cand se naste si pana cand moare. Viata dura si munca pamantului il fac OM Adevarat. Un om pentru care pamantul este sfant. Munca pamantului este o onoare nu o datorie. Pamantul trebuie cinstit. Intotdeauna se lasa o stebla de grau sau porumb pe camp : este rodul pamantului. Este tributul lasat pamantului, este multumirea si cinstea adusa lui pentru ca le-a daruit holde bogate. Pentru ca nu a lasat stihiile naturii sa le nimiceasca munca si sperantele.
Ma intorc cu fata la soare. Este un soare rosu si parca tot cerul plange cu lacrimi de sange. Este un contrast izbitor intre aurul holdelor si sangeriul cerului. Simt in mine sperantele strabunilor, strigatele de lupta, doinele de suflet…simt zbuciumul pamantului care nu ne-a uitat si care ne asteapta sa ne intoarcem la el.
Privesc Dacia prin ochii lui Decebal inainte de a muri, dau roata tarii cu Mihai Viteazul la Alba Iulia, ma bat cu turcii impreuna cu Stefan cel Mare, plang impreuna cu Brancoveanu cand si-a vazut fiii taiati de catre turci. Pentru o clipa sunt peste tot. Vad si simt totul de parca ar fi aievea. Imi simt ranile ude de sange si imi aud strigatul de lupta si de victorie. Simt cum mor incet si cum pamantul ma cuprinde la pieptul lui. Nu ma tem. Sunt Acasa.
Brusc imi revin si ma uit la nea Ion. S-a ridicat in picioare si ma priveste parinteste. Imi spune cu glas scazut „Acum ai inteles de ce noi suntem legati de acest pamant. Ai vazut ceea ce numai romanii pot intelege.” Se intoarce si pleaca sa-si continue munca. Isi scuipa in palme, rosteste un Doamne-ajuta si porneste masina. S-a facut intuneric dar pamantul il vrea acolo si el stie asta. Pamantul ii va spune cand poate sa plece acasa.
Am relatat aceasta poveste…asa cum am trait-o eu. Si nu sunt singurul….toti romanii o simt. Pamantul asta sufera si plange. Am uitat cat de mult ne-a ocrotit. In numele globalizarii si al emanciparii ne-am dezradacinat si am plecat pe meleaguri straine.
Vrem pamant – au strigat taranii in 1907. Nu le trebuia nimic altceva – averi, bani, etc. Nu, pamant. Ascultati si veti intelege : ascultati glasul pamantului, mirositi pamantul reavan abia rasturnat de brazda plugului, calcati in talpile goale pe miristea abia facuta.
Veti simti cum viata pulseaza in acest pamant, veti intelege de ce stramosii nostrii au murit pentru el. Nimic nu este mai de pret decat pamantul : sa-l cinstim, sa-l onoram si el ne va ajuta sa nu fim la cheremul puterilor lumii.
Multi au plecat de acasa, nici nu le mai stim numarul. Dar intreaba-i daca o duc bine. Unii o duc chiar foarte bine. Veti vedea in ochii lor o umbra. Dorul de tara si glasul pamantului nu se sting si nu se vor stinge niciodata. Au bani, au de toate, dar pamantul ii cheama acasa. Prin vinele lor curge vigoarea acestui pamant, pamantul DACIEI si chiar daca nu vor sa o recunoasca din mandrie sau prostie, firul sortii ii va aduce la pieptul pamantului de pe care au plecat.
Eu iubesc acest pamant. Este pamantul patriei mele. Si iubesc si pe acei tarani care stau seara la poarta sa discute despre viata sau treburile de peste zi. Ei sunt taranii mei. Cei pe care ma pot baza. Cei la care pot sa ma duc fara sa-mi fie rusine sau fara sa-mi fie teama ca ma vor da afara din casa.
Nu, ei ma vor pune la masa si imi vor da cele mai bune bucate ca unui oaspete de seama. Si voi avea cele mai curate asternuturi sa ma intind atunci cand imi va fi somn. Voi bea cu ei la masa acea tuica de pruna curata si vom rade si plange impreuna la bucuriile si necazurile lor.
Si cand voi pleca pe drumul meu si ma voi uita inapoi, nu voi vedea doar acei tarani dintr-un sat al Romaniei. Voi vedea un popor de daci care imi vor ura Drum-bun si ma vor astepta sa ma intorc ACASA.
Sa fim Romani….numai de bine.
Celcecrede's Blog 